Oglinda 'Zamfira'

Lemnăritul e un hobby foarte scump. Nu doar dacă te gândești la materialele și uneltele folosite direct, ci și din pricina mentalităților pe care le cultivă. De exemplu, îmi vine foarte greu să mai umblu prin magazinele de mobilă. Lucruri care înainte mi se păreau perfect acceptabile, chiar frumoase acum mi se par urâte sau prost construite. Consecința – o casă aproape lipsită de mobilier.

Așa se face că de fiecare dată când găsesc ceva timp liber, mă năpustesc înspre un proiect, ca să mai adaug un obiect de strictă necesitate, pe care, dacă aș fi fost mai puțin cusurgiu, l-aș fi cumpărat cu multă vreme în urmă.

De exemplu, abia acum am găsit răgazul să fac o oglindă pentru intrarea în casă. Și, cum nu putea să fie doar o oglindă pe perete, am îmbrăcat-o într-o ramă de lemn, care (nu-i așa?) avea nevoie și de un dulăpior, care trebuia neapărat să stea lângă o băncuță pentru încălțat și care (nota bene!) trebuia să fie în același stil ca și cuierul neoromânesc proiectat să ocupe cealaltă parte a holului, dar pe care nu am avut până acum nici timpul, nici banii să îl încep.

Din tot acest lanț al slăbiciunilor a apărut proiectul SketchUp de mai jos.

Stilul neoromânesc (sau „neo-țărănesc”?) pe care l-am ales mi-a permis să folosesc lemnul noduros de brad care se găsește cu ușurință la magazinele de bricolaj. Am început prin a cumpăra câteva paneluri de molid și niște cherestea rindeluită de la Brico Dépôt, pe care le-am dimensionat la fierăstrăul de masă.

Pentru decorarea muchiilor de la stâlpii care susțin oglinda, am folosit un element des folosit în construcția caselor țărănești. Îmbinarea ramei de oglindă s-a făcut cu cepuri și șuruburi.

Pentru dulăpior, am introdus un schelet intern care să ajute la susținerea oglinzii, dar în cazul panourilor exterioare, am păstrat vocabularul brâncovenesc, folosind arcul trilobat. Sertarul de sus alunecă pe o șină din același lemn de brad.

Panelurile sunt atașate de scheletul interior cu adeziv, dar și cu șuruburi mascate cu ajutorul cepurilor de lemn. Pentru că aveam de tăiat multe astfel de cepuri, mi-am făcut un jig: timpul pierdut încropind dispozitivul a fost recuperat deja de câteva ori!

În continuare, m-am ocupat de sertare și am decis că o piesă țărănească nu ar fi completă fără niște cozi de rândunică pe ici pe colo, prin părțile esențiale.

Pentru mine, cea mai ușoară metodă pentru a crea fundul unui sertar este să folosesc o foaie de placaj, prinsă într-un canal tăiat la fierăstrăul de masă. Metoda funcționează perfect atunci când îmbinarea este cea în 45 de grade (mitre joint), dar devine vizibilă în cazul îmbinării în degete sau în coadă de rândunică. Pentru a masca, totuși, canalul, am trasat cozile de rândunică (tails) în așa fel încât marginile să fie pline, și nu goale așa cum se obișnuiește.

Sertarul are un panou frontal supradimensionat, suficient de lat încât să acopere marginile mai puțin estetice ale dulapului.

După asamblarea finală, am colorat dulapul și rama de oglindă cu un baiț de culoarea nucului. Pe capacul dulapului am adăugat un desen geometric.

Cum se întâmplă des, graba a stricat treaba: pentru că m-am grăbit să lăcuiesc ansamblul, am sărit peste un pas foarte important – izolarea vopselei acrilice sub un strat protector de vernis ori shellac. Nu mică mi-a fost surprinderea – apoi groaza și descurajarea – când am văzut cum pensula mea se așează pe lemn îmbibată cu lac și se ridică îmbibată cu acrilic auriu. După multe imprecații și promisiuni solemne în forul meu interior că așa ceva nu mai fac niciodată, am încercat să mă adaptez la situație și am curățat parțial acrilicul cu glasspapier și lână de oțel, mergând pe ideea de vintage / distressed look. Nu sunt nici pe departe mulțumit de rezultat, dar cum soția m-a asigurat că merge și așa, am lăsat lucrurile așa cum sunt acum.