Rama de oglinda sau cum nu poti mereu sa inveti din greselile altora

Mi-e din ce în ce mai greu să găsesc pe piață obiecte din lemn care să îmi placă suficient încât să îmi treacă prin gând să le cumpăr. Așa încât, cu învoirea și adesea încurajarea consoartei, iau asupra-mi misiunea – plăcută, de altfel – de a face eu însumi obiectul respectiv.

Așa s-a întâmplat și cu oglinda din baie. Spațiul rezervat pentru ea era destul de mare, 90*90 cm, și în plus, trebuia să includă și soluția de iluminare. Am început prin a căuta prin magazine ceva care să se potrivească și care să ne placă. Puține îndeplineau prima condiție, pe a doua – nici una: am găsit numai foi dreptunghiulare de placaj melaminat, îmbinate mai mult sau mai puțin exact. 

Decât să facem un compromis și să cumpărăm ceva urât – sau, în fine, ceva care nu s-ar fi legat cu nimic altceva din jur – am hotărât că e mai bine să mă ocup eu.

Cu planurile în mână și speranțe mari în piept, am ajuns la sursa mea de lemn de calitate – Holver. Pentru că ușile din casă sunt acoperite cu furnir de nuc, intenția mea era ca și rama să fie din același lemn. Numai că, surpriză, nuc american nu aveau decât la grosimea de 5 cm, ceea ce pentru mine, care nu am ferăstrău panglică, e o veste foarte proastă. În căutarea unei alternative, m-am oprit asupra frumosului lemn de iroko, o specie africană.

Lemnul, de un brun-gălbui foarte promițător, era lipsit de noduri și abia așteptam să îl aduc în atelier. 

Prima impresie a fost că nu-i deloc ușor să îl rindeluiești. A doua, că merită pe deplin efortul. E drept că nu am putut elimina petele transversale (am aflat după aceea că sunt produse de șipcile pe care e pus lemnul atunci când e lăsat la uscat), dar fibra, culoarea și textura lemnului m-au făcut să uit de celelalte probleme.

După ce am dimensionat scândurile, am trasat o formă care să amintească de arcul trilobat pe care l-am folosit în dulapul de baie construit acum câteva luni (aici). 

Îmbinarea pieselor este cât se poate de simplă – câte două cepuri de 10 mm – mi s-a părut soluția cea mai simplă, dar și cea mai economică. 

Pentru finisaj, am plănuit obișnuita deja secvență de ulei natural urmat de două straturi de lac. Uleiul a scos și mai mult în evidență frumusețea fibrei și tonalitățile ei adânci.

Am adăugat pe margini o decorație florală de inspirație Art Nouveau, care să fie în acord atât cu oglinda, cât și cu lămpile alese. Metoda e deja descrisă în postările anterioare - șablon, decupaj, vopsea acrilică, lac pentru izolare. 

Până aici, lucrurile au mers ca o briză, dar acum ajungem la momentul când, ca într-un episod din Game of Thrones, personajul preferat al tuturor își dă seama că a luat o decizie foarte, foarte proastă și că nici nu mai are mult timp la dispoziție ca să o regrete. 

Greșeala pe care am făcut-o a fost să nu cunosc bine lemnul cu care lucram. Iroko este unul dintre acele lemne care are un conținut natural de ulei, ceea ce face finisarea dificilă. Dacă aș fi citit la timp această pagină de informații, aș fi evitat să aplic direct uleiul pe lemn și lacul peste ulei. Ce s-a întâmplat? Uleiul nu s-a putut usca bine peste lemn, iar lacul nu s-a putut întări deasupra lui. Am privit, așadar, cu groază cum decorația mea din vopsea acrilică se scurge languros la vale. După îndelungi eforturi de stabilizare, între care și acela de a freca toată suprafața cu lână de oțel pentru a îndepărta mâzga formată de combinația ulei-lac pe jumătate închegat, rama arăta astfel:

Oțărât, am hotărât să duc treaba până la capăt și am pus din nou mâna pe lâna de oțel, îndepărtând orice urmă de acrilic. 

Acum, rama are un aspect mult mai docil, dar, din fericire, un vestigiu al decorației tot a rămas – când lama cutterului a tăiat șablonul, a lăsat și pe lemn o tăietură fină, care a devenit mult mai clară după contactul cu uleiul natural.

 Rămân cu mai multe lucruri după încheierea acestui proiect. Primul, e un mare respect pentru iroko, un lemn frumos și care merită folosit și pe viitor. Al doilea e obiectul în sine, care, chiar dacă nu este exact așa cum l-am imaginat, măcar e funcțional și nu mă dă afară din cameră de urât. Al treilea e gândul mucalit că uneori, până nu greșești tu însuți, degeaba citești despre greșelile făcute de alții. 

Acum, mă concentrez pe următorul proiect. Spoiler alert: e tot pe bază de iroko!