Noul an mi-a adus
o noua sculă – un fierăstrău panglică Metabo BAS 318 PRECISION, de care sunt încântat.
Am vrut neapărat să fac repede un proiect, ca să pot vedea exact ce poate. Am
ales să fac o pereche de dulăpioare de baie – nu atât pentru că ar fi fost
imperios necesare, cât pentru că aveam suficient material prin grămada mea de
resturi ca să nu fiu nevoit să cumpăr.
Stilul ales a
fost Arts&Crafts, cu influențe japoneze, pentru a se potrivi cu rama de
oglindă făcută în urmă cu câțiva ani (http://tektoneion.blogspot.ro/2014/06/rama-de-oglinda-sau-cum-nu-poti-mereu.html).
Am dorit să folosesc câteva detalii specifice stilului, cum ar fi îmbinările
expuse, lăsând nuturile și cozile de rândunică mai lungi cu câțiva milimetri. Pentru
că faianța din baia noastră alternează între plăci închise și deschise, m-am
gândit să transpun acest detaliu și în construcția dulapurilor, punând alături
două specii de lemn în contrast. Căutând printre căpătâiele de scândură din
atelier, am găsit câteva bucăți de cer (Quercus cerris), tulipan (Liriodendron
tulipifera), dar și un ciot de prun.
Fierăstrăul panglică
mi-a fost extrem de util în despicarea scândurilor. Sunt convins că fără el
nici nu aș fi luat în calcul să despic la mână scândura destul de nesuferită de
cer, dar nici să obțin o fâșie de furnir din prun de numai 2-3 mm grosime. E
adevărat, ca orice fierăstrău nou cumpărat, vine cu o pânză universală, cu
ceapraz relativ mare, care lasă pe lemn urmele specifice. Acestea însă sunt aproximativ
la fel de adânci ca și urmele lăsate de fierăstraiele de mână pe care le-am
folosit până acum, iar dacă îl compar cu fierăstrăul Roubo (http://tektoneion.blogspot.ro/2017/08/fierastrau-tip-roubo.html)
iese clar în avantaj.
O rindea frumos
ascuțită a netezit imediat scândura. Cu ocazia asta, mi-am depășit aversiunea
față de rindeluirea scândurii de cer, care mă chinuise mult la proiectele
anterioare. Cheia – am fost mult mai atent la semnele de uzură ale tăișului. În
condițiile în care m-am oprit să ascut rindeaua după aproximativ o jumătate de
oră de utilizare, am putut să avansez frumos. Ascuțitul sculelor mi se pare în
continuare o activitate nesuferită, dar am experiența te învață să respecți și
lucrurile care nu îți plac neapărat.
În continuare, am
tăiat cozile de rândunică și nuturile de susținere a sertarelor. Am început
prin a le tăia la dimensiunile prevăzute în proiectul de pe calculator, adică
la o profunzime de 12 mm. După acest pas, am vrut să aplic o tehnică de îmbătrânire
a lemnului bogat în tanini. Pe internet am găsit mai multe metode. Cea mai
promițătoare, expunerea la vaporii de amoniac, mi s-a părut prea puțin
practică, așa încât m-am mulțumit cu cea mult mai ușoară, care presupune
aplicarea pe lemn a unei soluții de bicarbonat de sodiu. Fiind un produs
alimentar, nu am avut nici o reținere să îl folosesc în garaj. Am văzut recomandată
o soluție de 1 parte bicarbonat la 4 părți de apă, dar sincer să fiu m-a
interesat prea puțin exactitatea în privința asta. Am amestecat părți
aproximativ egale și am aplicat cu generozitate. Cerul e o specie de stejar,
așa încât porii sunt destul de mari. După uscare, acolo rămăseseră cristale de
bicarbonat. Nu îmi doream în nici un caz un efect de glitter, așa încât am
spălat scândurelele cu puțin oțet, care a dizolvat instantaneu bicarbonatul.
După uscarea completă, am
făcut o îmbinare de probă și m-am lovit de o problemă. Cozile de rândunică
tăiate la o adâncime de 12 milimetri presupuneau o grosime a peretelui de 10
mm. Numai că socoteala din SketchUp nu se potrivise cu cea din grămada de
lemne, iar după despicare și rindeluire pereții mei aveau aproximativ 6 mm.
Așadar, pinii din îmbinare ieșeau mult prea mult în evidență și am fost obligat
să îi reduc semnificativ, pentru a păstra niște proporții plăcute ochiului.
Îmbinarea ușilor
este un bridle joint (am găsit o traducere ca „îmbinare în grindă”, dar nu sunt
convins de acuratețea dicționarului…), pe care l-am tăiat tot la fierăstrăul
panglică. În ciuda suprafeței aspre lăsate în urmă de pânză, îmbinarea este una
strânsă și solidă.
Detaliul decorativ
cel mai important este cel de pe ușă. Constă într-o rețea de scândurele de 5 mm
în secțiune, care se îmbină în jumătăți. Pe acestea le-am tăiat tot din lemn de
cer, pe care l-am adus la o grosime constantă cu ajutorul rindelei și al unui
jig foarte simplu: șinele din plastic păstrau exact distanța de referință față
de bază și asigurau o alunecare ușoară a rindelei.
Dat fiind că
dulăpioarele vor sta în baie, unde umiditatea este mai mare decât în restul
casei, rețeaua aceasta asigură și câteva spații deschise, pentru o mai bună
aerisire. În rest, spațiul este închis cu furnirul de prun. Cele două uși au
furnirul în oglindă (bookmatched).
După toate
îmbinările, am trecut la finisaj. Am aplicat două straturi de ulei de in, iar
la final un strat dintr-o pastă pe care am pregătit-o eu însumi după rețeta pe
care am găsit-o aici:
părți egale de ulei de in, terebentină și ceară de albine. Cantitatea de ceară
poate varia între anumite limite, dând pastei mai multă sau mai puțină
consistență. Sunt foarte mulțumit de felul cum s-a comportat acest amestec. Se
aplică extrem de ușor, doar cu o cârpă curată, se usucă relativ repede și își
pierde mirosul mai repede decât celelalte produse pe care le-am folosit până
acum în mod curent (cu posibila excepție a lacului pe bază de apă). În urmă
lasă un luciu discret și plăcut, așa cum te-ai aștepta de la ceara naturală.
Dacă e un lucru
care să mă nemulțumească, este felul cum s-a colorat lemnul de tulipan în
contact cu uleiul de in. Mă așteptam să capete o culoare mai caldă, mai aurie,
însă a ajuns un verde destul de dubios.
Așa arată
dulăpioarele la sfârșit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu