Masa Levantina

Luna mai a fost una neobișnuit de ocupată, așa încât am izbutit să lucrez foarte puțin, și numai pentru că proiectele nu suportau amânare (un solar pentru grădină și un raft pentru debara). Cum le-am lucrat în grabă și nu m-a preocupat în nici un fel partea estetică, nu mi s-a părut util să le postez pe blog.

Acum, însă, la început de vară, m-am aruncat cu osârdie asupra unor proiecte care mă tot trăgeau de mânecă din fișierele lor SketchUp ori de câte ori deschideam calculatorul.

Astăzi am isprăvit o masă pentru hol, pe care am botezat-o Masa Levantină. Am gândit-o ca pe un prototip, așa încât nu am vrut să mă arunc de la bun început la un lemn scump. Am cumpărat, în schimb, o foaie de panel de 200*40*1.8cm. 

  

Material ieftin, deja rindeluit, cu grosime constantă. Asta, ca plusuri. Minusuri, destule, începând cu îmbinarea inestetică a componentelor și terminând cu nodurile care îmi ieșeau în cale ori de câte ori vroiam să fac o tăietură.

Primul pas a fost să aduc toate piesele la dimensiunea dorită – în cazul picioarelor, 532*60 mm, iar pentru top un hexagon cu raza de 202 mm (sau 35 de cm între laturile paralele). 

În continuare, am tăiat un șablon dintr-o bucată de placaj groasă de 4 mm, cu ajutorul căruia am marcat toate cele 12 piese care urmau să compună picioarele. 

 

Pentru a înlătura mare parte din surplus, am folosit un ferăstrău de traforaj, dar forma finală am dat-o cu ajutorul frezei și a aceluiași șablon. 

În fotografia de mai sus o puteți remarca și pe tânăra mea asistentă, Masha.

Înainte de a lipi cele două segmente care formează un picior, le-am fixat în menghină și am trecut de câteva ori cu rindeaua peste muchia comună, pentru a mă asigura că îmbinarea va fi – pe cât posibil – invizibilă. 

Abia când le-am prins cu adeziv am văzut că socoteala de acasă se potrivise, în sfârșit, și cu cea din târg și că planurile făcute cu mult timp în urmă fuseseră corecte. 

Așa arătau picioarele, frumos rânduite și șlefuite pentru a pierde orice urmă de aracet care să strice culoarea finală.

Între timp, am rotunjit și marginile topului, pentru a-i da un aspect mai elegant. De mare folos mi-a fost o pilă de metal pe care am cumpărat-o în urmă cu puțin timp pe un preț de nimic, dar care și-a câștigat imediat un loc privilegiat printre uneltele mele de șlefuit.

Pentru a îmbina picioarele, le-am tăiat muchiile la 60o, dar nu înainte de a testa pe un căpătâi  de lemn că lama circularului avea înclinația corectă. 

Pentru îmbinarea dintre picioare și blat am folosit cea mai puțin sofisticată metodă – o bucată de lemn prinsă cu șuruburi. Aveam nevoie de șuruburi pentru că panelul, prin firea lui, se curbase și problema devenise evidentă în cazul topului. 

Picioarele, aduse la forma finală și date cu un prim strat de ulei, au fost în continuare îmbinate și lipite cu aracet. La aliniere m-a ajutat foarte mult scotch-ul de hârtie, iar pentru prindere m-am bucurat să am două chingi de nădejde.

Ca decorație pentru blat, am ales un element de caligrafie kufică, numele lui Allah. Nu pentru că m-ar da religiozitatea afară din casă, ci pentru că scrisul este esențial în estetica Orientului Apropiat și, prin natura istoriei, caligrafia a fost folosită cel mai des pentru texte cu caracter religios. 

Am acoperit, așadar, întreaga suprafață a blatului cu scotch de hârtie și am decupat forma pe care am dorit-o. În continuare, am aplicat mai multe straturi de vopsea acrilică metalizată, iar la final un strat subțire de shellac (nu mă pot obișnui cu numele românesc de «șerlac»!) pentru izolare. 

După încă un strat de ulei natural și unul de lac, masa era gata să fie dată cu ceară și adusă în casă spre folosire.

Uitându-mă acum în urmă, am făcut o singură prostie majoră, când nu m-am oprit la timp din tăiatul cu fierăstrăul circular, dar pocinogul este pe partea din interior, așadar ascuns de ochii lumii. Nici culoarea nu este una minunată, iar nodurile sunt supărătoare, dar asta este firea bradului.  În ansamblu, însă, mă simt destul de mulțumit cu ce a ieșit.