Banca lui Manole

Oglinda Zamfirei, prezentată în postarea trecută, a fost gândită ca perechea unei băncuțe, alături de care să stea la intrarea în casă.

Stilul general, evident, este tot cel neo-țărănesc, iar inspirația pentru elementele individuale a venit din tâmplăria țărănească, dar și din arhitectura bizantină sau cea brâncovenească. Materialul ales a fost tot panelul încleiat de brad, nu doar pentru că este ieftin și ușor de procurat, ci și pentru că nodurile dese adaugă un anume caracter.

Reducerea panelului la segmentele necesare s-a făcut fie cu fierăstrăul de mână, fie cu ajutorul fierăstrăului de masă, care mi-a fost de folos și la tăierea liniilor lungi ale profilului picioarelor. Pentru liniile curbe, fierăstrăul de traforaj cu o lamă nouă s-a dovedit mai mult decât competent. 

Această unealtă își are, totuși, limitele sale și pentru curbe mai largi, așa cum sunt cele care dau linia mânerelor, am preferat perfecțiunea mecanică a frezei montate într-un jig de la Rockler. 

Scheletul a fost foarte ușor de asamblat, folosind pentru fiecare îmbinare o combinație de cep pentru aliniament și holțșurub pentru fixare. 

După ce am dat un prim strat de baiț peste piesele care aveau să devină mai dificil de colorat după asamblare, am tăiat îmbinarea în degete dintre panelul frontal și cele două laterale.  

Pentru că panourile ce servesc drept capac spațiului de depozitare vor funcționa și ca șezut pentru bancă, a fost nevoie să scufund balamalele. După ce am trasat conturul balamalelor cu o lamă bine ascuțită, am folosit freza pentru a elimina cea mai mare parte din material, dar și dălțile pentru a interveni în zonele mai delicate. 

Elementul care are, probabil, cel mai important efect vizual este spătarul, și aici procesul de design a fost destul de laborios. Deși întrasem în garaj cu un anume plan, pe parcurs am decis că este necesar să mai zăbovesc puțin asupra proporțiilor. 

Dar lucrurile nu au rămas nici așa în forma decisă la planșetă – am continuat să fac modificări chiar și cu lama în mână – parte din greșeală, parte cu bună știință. De exemplu, planul cerea ca distanța de la margine până la coloanele laterale să fie de 5 centimetri, dar în focul acțiunii am măsurat 6 centimetri. Mai mult de atât, plănuisem ca înălțimea de la bază până la abac (așadar, incluzând pedimentul) să fie de 13,5 centimetri, dar pe șantier am măsurat 13,5 centimetri de la pediment în sus, ducând astfel înălțimea până la abac la 16 centimetri. Cele două erori au avut un efect clar asupra proporțiilor, ducând la o formă ceva mai zveltă a arcurilor. 

Ironia este că am făcut greșelile astea la un singur panou. Atunci când l-am trasat pe celălalt am fost mult mai conștiincios în respectarea planului și, mirare!, mi-a plăcut mai puțin, așa încât m-am hotărât să reproduc grijuliu greșelile primului.

Liniile incizate au fost trasate cu ajutorul unui cuțit de sculptură sau direct cu un compas, dar pentru decupaj am folosit din nou freza. Și, pentru că raza cercului de tăiat era mai mică decât permiteau jigurile pe care le aveam deja, am mai improvizat unul dintr-o bucată de placaj de 4 mm, iar rezultatele au fost mai mult decât mulțumitoare. 

În vocabularul decorativ al stilului brâncovenesc, rama ce încadrează un arc este decorată cu elemente florale bogate, sculptate cu mare grijă. Totuși, panelul de brad face aproape imposibilă orice decorație sculptată, așa încât am fost forțat să improvizez și am apelat la pansoanele pe care le-am folosit la Masa Îndrăgostiților. Inițial aveam temeri că lemnul moale de conifer nu s-ar comporta foarte bine, dar în cele din urmă nu am avut motive să mă plâng. 

După un prim strat de baiț, am adăugat și câteva accente de acrilic. De data aceasta, am optat pentru pigmentul de la tub, și nu cel din spray. Avantajele sunt clare – pe de o parte pigmentul se fixează mult mai bine, evitând în bună măsură împrăștierea lui în momentul lăcuirii; pe de altă parte, transparența lui îi permite să se integreze mult mai bine în ansamblul piesei. Ba, chiar, dă și o idee de vopsea ștearsă de timp, ceea ce merge perfect cu ideea generală a designului.

După ce am fixat toate panourile la locul lor, a venit momentul să duc băncuța la locul ei final.

Costul materialelor a fost de aproximativ 350 RON, iar orele de muncă efectivă (ignorând momentele când nu aveam ce să fac, așteptând să se usuce baițul ori lacul) au fost în jur de 30.

Privind în urmă, îmi dau seama că practic nici unul dintre proiectele mai importante nu a fost lipsit de momente de mare tensiune. În câteva ocazii, a fost vorba de materialele cumpărate și care nu se comportau așa cum s-ar fi cuvenit: o bandă de mascare atât de proastă încât se dezlipește la mai puțin de un minut după de a fost întinsă pe o suprafață sau două cutii de baiț de culoarea nucului, de la aceeași firmă și aplicate pe două bucăți din același panel, dar care dau două culori foarte diferite. Totuși, de cele mai mut ori, eu am fost propria mea sursă de angoase, din neatenție, grabă sau din alte cauze puțin măgulitoare. Dacă există vreun progres în timp, este că încep să devin oarecum mai abil în a ascunde asemenea greșeli. Nici nu știu dacă un proiect dus la bun sfârșit fără asemenea catastrofe mascate cu mult efort de adaptare și reinterpretare ar fi la fel de satisfăcător.