Dulap de perete in stil japonez

Atunci când nu ești forțat de împrejurări să îți cumperi mobila repede, ai avantajul că descoperi în chip organic ce îți mai trebuie într-o cameră. Noi, de exemplu, bem mult ceai după-amiaza și seara, atunci când stăm în ceea ce numim camera de lucru, așa încât am hotărât să aducem lângă noi toate cele trebuincioase.

Până aici, am identificat nevoia; după aceea, a trebuit găsită soluția, sau mai degrabă a trebuit modelată o soluție, în funcție de câteva imperative.

Știam, de exemplu, că am nevoie de un dulap, nu de o simplă masă pentru că anumite lucruri e bine să fie ferite de praf; pe de altă parte, sunt lucruri care e păcat să fie ascunse vederii; piesa trebuia să nu fie de dimensiuni prea mari și era preferabil să fie suspendată, nu așezată direct pe podea. Toate astea au dus spre o idee generală de „display case” de aproximativ 1m înălțime și 1m lățime, prins cumva de perete. Dar aceștia nu au fost singurii factori care au condus la forma finală a proiectului. Camera noastră este la mansardă și am decis ca unghiul tavanului să se oglindească în construcția dulapului. Tradiția japoneză avea pregătit un răspuns la nevoile mele în forma dulapurilor Kaidan-dansu (o sub-specie a dulapurilor tansu), la origine concepute pentru a folosi la maximum spațiul de sub scară, dar care au evoluat înspre o piesă de mobilier independentă. 

În fine, dată fiind culoarea albastră a pereților și culoarea celorlalte piese de mobilier din cameră, am ales să folosesc pentru construcție lemnul de brad lăsat în culoarea sa naturală.  

După ce am cumpărat deja obișnuitul panel de brad, am dimensionat și etichetat toate componentele.

Construcția carcasei se bazează pe două tipuri de îmbinări – soliditatea cozilor de rândunică pentru colțuri și simplitatea falțurilor pentru restul punctelor de contact. Pentru ușurință, falțurile au fost tăiate primele, cu ajutorul fierăstrăului de masă.

Anticipând că voi folosi nu numai în acest proiect, dar și pe viitor, foarte multe cozi de rândunică, am hotărât să îmi ușurez munca apelând la setul produs de cei de la Veritas, constând într-un ghid magnetic pentru unghiul de 1:8 și un ferăstrău special, cu lamă lată. Am marcat în același timp, conform instrucțiunilor din ghid, ambele părți ale îmbinării și le-am tăiat cu fierăstrăul.

Trebuie spus că întreg procesul este mult mai rapid pe calea aceasta, iar rezultatele mult mai consecvente. 

Asamblarea mi-a dat ceva bătăi de cap, dat fiind numărul destul de mare de piese, dar la final carcasa arăta așa.

Chiar dacă sertarele sunt de dimensiuni mici și probabil că o îmbinare cu cepuri ar fi fost suficient de puternică, am preferat să folosesc și aici cozile de rândunică, ba chiar am trecut la nivelul superior, de half-blind dovetails. Partea unde am avut cele mai multe emoții a fost tăierea feței sertarelor: dat fiind că grosimea totală a lemnului este de 18 mm, iar lungimea cozilor nu putea fi mai mică de 13 mm, rămâneau la tăiere doar 5 mm, prin care este foarte ușor să treci cu dalta în numai un moment de neatenție. Am rezolvat în parte problema susținând fibra cu ajutorul unei alte scânduri. În fotografie se pot vedea, de la stânga la dreapta, toate cele trei etape: definirea limitelor cu ajutorul fierăstrăului, eliminarea resturilor cu ajutorul dălții și forma finală. 

Sertarele alunecă pe niște șine din lemn de fag (nu mai știu din ce proiect anterior mi-a rămas o riglă de 18 / 5 mm), pentru care trebuia făcut un locaș în laturile sertarului. Pentru asta, am folosit freza cu un cap de tăiere drept. 

Pentru spate, am crezut că economisesc timp folosind o îmbinare falț, dar socoteala de la planșetă nu s-a potrivit cu cea din atelier: dintr-un motiv sau altul dimensiunile nu s-au potrivit și am sfârșit prin a pierde mai mult timp tăind și potrivind din aproape în aproape decât dacă aș fi folosit cozile de rândunică. „Leneșul mai mult aleargă”, zice un proverb și „dă, Doamne, mintea românului de pe urmă” vine altul să pună sare pe rană.

Alt moment cu emoții a fost potrivirea șinelor. În cazul sertarelor cu față dublă (false front), e foarte ușor, dar în cazul de față, toleranțele erau cu mult mai mici. Am găsit, în cele din urmă, soluția de a fixa inițial șinele cu bandă dublu-adezivă, lăsând pentru final fixarea definitivă cu șuruburi.

Pentru uși, am vrut să adaug niște elemente decorative mai puternice. Am optat pentru o îmbinare ușor de realizat, dar suficient de puternică, splined mitre joint, unde elementul de legătură este din lemn de iroko, ales special pentru a crea un contrast cromatic puternic.

Locașurile pentru balamalele mici, cromate, au fost tăiate cu ajutorul dălții.

La final, am fixat în cadrul astfel alcătuit o foaie de placaj de 4 mm, pe care am lipit două imagini scoase la imprimantă. 

Prima este o redare caligrafică a cuvântului Zen, forma budismului cea mai răspândită în Japonia, și care pune accent pe meditație și reflecție, influențând puternic ceremoniile ceaiului. 

A doua este o stampă de Utamaro, reprezentând-o pe Okita, o geisha ce duce un serviciu de ceai. 

Pentru că sertarele mi s-au părut un pic prea simple în comparație cu ușile, le-am decorat și pe ele cu caractere japoneze, și anume cele patru virtuți care guvernează ceremonia ceaiului în Japonia: armonia (和 wa), respectul (敬 kei), puritatea (清 sei) și serenitatea (寂 jaku).

Asamblat, lăcuit și așezat pe perete, dulapul arată cam așa:

Așa arată după ce l-am umplut cu toate cele care îi erau menite. 

Pe lângă ceaiuri și cele trebuincioase în prepararea lor, dulapul încă mai avea ceva spațiu, pe care l-am umplut grabnic cu cărți (cele cinci identice sunt exemplarele din cartea mea, 'Eastern Asia Minor in Hellenistic Times. An Experiment in Cultural Hibridity', pe care nu am apucat să le împart încă prietenilor).  

În fine, aceasta este o fotografie ceva mai largă, pentru a putea vedea cum arată dulapul în context.